Prejudecăţi periculoase
Uneori, noi creştinii evangelici producem o anumită confuzie în mintea oamenilor, confuzie care le poate întârzia sau împiedica hotărârea pentru Domnul. În loc să fim percepuţi ca oameni cu un caracter sfânt, noi suntem percepuţi adesea, ca şi creştini care nu fac anumite lucruri, nu poartă anumite lucruri, se îmbracă într-un anume fel, lucruri ce ţin de exterior. Anumiţi credincioşi, sinceri de altfel, dar care au nevoie să crească în maturitate, cred că într-adevăr, prefăcându-se în exterior, prin aceasta nu se potrivesc „chipului veacului”. Dar Dumnezeu prin Romani 12 ne spune altceva: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună plăcută şi desăvârşită.” Şi apostolul continuă în tot acest capitol 12 spunând care este această voie a Domnului:
*
Să nu avem despre noi o părere mai înaltă decât se cuvine * Să fim cumpătaţi * Să lucrăm cu darul pe care Dumnezeu l-a pus în noi şi să slujim cu el * Să ne iubim unii pe alţii * Să dăm întâietate altora *Să fim plini de râvnă cu Duhul * Să fim răbdători * Să stăruim în rugăciune * Să ajutăm pe sfinţi *Să fim primitori de oaspeţi * Să binecuvântăm şi să nu blestemăm * Să ne bucurăm cu cei ce se bucură, să plângem cu cei ce plâng * Să nu umblăm după lucrurile înalte * Să nu ne socotim singuri înţelepţi..* Să…
Nici măcar o frază, nici măcar un cuvânt, nu apare în tot capitolul despre „neprihănirea exterioară”.
Oare ne dă Scriptura voie ca noi să pretindem pentru cei ce vor să vină la Domnul, să adopte reguli suplimentare, reguli care se schimbă de la o generaţie la alta?
Când în excesul lor de zel, anumiţi farisei întorşi la Domnul, în vremea bisericii primare, au încercat să pună juguri suplimentare exterioare, legi omeneşti, peste cei ce se converteau, apostolul Petru şi apoi şi ceilalţi au fost supăraţi, au interzis aceasta, şi au scris fraţilor următoarelor: „Căci ni s-a părut potrivit Duhului Sfânt şi nouă să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie… (Fapt. 15: 28-29). Şi apoi mereu, şi mereu, apostolii revin, şi îi mustră pe cei ce insistă cu respectarea unor forme exterioare fără importanţă, care nu au legătură cu un caracter sfânt.
Cei ce pretind austeritate în aspectul exterior, citează 1 Petru 3: 3, un singur verset, şi se opresc aici. Dar dacă citim şi următoarele versete rezultă altceva: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, şi erau supuse bărbaţilor lor; ca Sara, care asculta pe Avraam, şi-l numea „domnul ei”. Fiicele ei v-aţi făcut voi dacă faceţi binele fără să vă temeţi de ceva”.
Adevărata podoaba a Sarei nu stătea în aurul pe care ea îl purta, şi pe care Avram l-a trimis din belşug şi Rebecăi, ci stătea în caracterul ei ales, în omul ascuns al inimi. Ţinuta ei, conformă culturii timpului său, nu o împiedica să fie o soţie desăvârşită.
Petru mustrat pentru făţărnicie
Cei care insistă pe o „neprihănire exterioară” spun adesea: „Eu nu cred că lucrurile exterioare contează, dar trebuie să facem toate acestea pentru cei slabi, pentru cei care cred altfel decât noi, pentru ca ei să nu se poticnească”. Aşa a crezut şi Apostolul Petru că este bine. Pentru ca să nu se poticnească cei ce veneau de la Iacov, deşi avea libertatea în Hristos, să se poarte altfel, Petru le-a făcut pe plac acestora. Dar Apostolul
Pavel l-a mustrat aspru şi l-a considerat făţarnic: Dar când a venit Petru la Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi Iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în lanţul făţărnicie lor.” (Galateni 2: 11-13).
Interesant este că, nu cei pe care îi numim „slabi”, pretind că se poticnesc, ci, aproape întotdeauna, „fraţi cu vechime” sunt cei care „pândesc slobozenia pe care o avem în Hristos, cu gând să ne aducă la robie”. Iar felul în care îi numeşte Biblia este atât de dur, încât las să îl citească cine vrea în Galateni 2: 4. Şi dacă sunt lucruri în care se poticnesc, cei noi (slabi) în credinţă, acestea sunt deficienţele noastre de caracter! Acest lucru ar trebui să ne dea de gândit!
De unde vin prejudecăţile evanghelicilor români?
Fratele Iosif Ţon spunea, că după 1880, când s-au format primele biserici baptiste, ele au fost toate la ţară. Şi după mai bine de un secol, chiar dacă cunoştinţa a crescut, în ţinută, noi am rămas şi am păstrat cultura sătească, cu influenţe ortodoxe. Această cultură este valabilă în răsăritul Europei.
În occident, creştinii evanghelici sunt liberi să se poarte ca oamenii obişnuiţi, şi nu au nicidecum convingerea că, aspectul exterior ar însemna ceva pentru mântuire. Şi atunci întrebarea mea este: Oare numai noi românii şi ruşii, rămaşi încă în cultura noastră rurală, suntem plăcuţi Domnului? Oare ei, creştinii occidentali, care au trimis misionari în toată lumea, care pe banii lor au tipărit Biblii şi ni le-au trimis gratuit nouă, care ne-au sărit de atâtea ori în ajutor, sunt mai puţin spirituali ca noi?
Ascultând mărturia unei tinere, care care a petrecut doi ani in contorsiuni spirituale si lupte sufletesti zadarnice inainte de a se hotarî pentru Hristos (pentru ca îi era greu să înţeleagă prejudecăţile pocăiţilor), mă gândeam de ce noi îi acceptăm atât de greu pe creştinii occidentali. Ei au libertatea în Hristos de a se purta şi îmbrăca conform culturii timpului lor. Am cunoscut creştini occidentali, oameni minunaţi, creştini de o smerenie şi maturitate spirituală la care puţini din noi ajung, şi totuşi noi credeam că suntem mai buni pentru că noi mai aveam o lege, cea a formelor exterioare. Am văzut la diverse conferinţe femei frumoase, îmbrăcate elegant şi cu gust, dar pline de iubire, pe care o revărsau din abundenţă înspre noi. Ele au prorocit, s-au rugat pentru bolnavi, ne-au încurajat. Dar pentru că aveau ţinuta unor persoane obişnuite, fără austerităţi impuse, noi i-am considerat mai lipsiţi de credinţă decât pe noi.
*
Am venit cu precizările biblice de mai sus pentru a reaminti că Dumnezeu ne cere îngăduinţă creştină pentru lucrurile asupra cărora avem opinii diferite, lucruri care ţin de încredinţare, şi pentru care nu rămânem afară din Împărăţia Lui (vezi Romani 14).
Interesant este că, deşi Biblia ne spune să nu discutăm despre păreri îndoielnice, noi ne pierdem mult timp în controverse ce ţin de acest lucruri, şi incomparabil mai puţin timp, în discuţii despre lucrurile pentru care putem rămâne afară din Împărăţia Lui Dumnezeu.
Caracterul îndurător al lui Dumnezeu ne cere în mod categoric îngăduinţă creştină şi eliminarea judecăţilor superficiale, parţiale. „Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi” (Luca 6:37), ne spune Isus. Există nişte pericole grave în a-i judeca pe alţii şi a le impune propriile noastre păreri, în lucruri exterioare şi neesenţiale.
Unul dintre aceste pericole constă în alunecarea spre o zonă a superficialului, în care primează satisfacerea orgoliului de a-i determina pe ceilalţi să devină asemnea nouă, în loc de a-i lăsa să devină asemnea lui Hristos. Rezultă deci că duhul de mândrie este acela care ne îndeamnă să le impunem celorlalţi legile noastre, pentru că oferă mare satisfacţie a eului, atunci când ceilalţi se supun părerilor noastre în lucruri care ţin, de fapt, de încredinţare.
Un alt pericol atunci când judeci pe altul este atragerea asupra ta a judecăţii lui Dumnezeu.
